Scurt istoric

 

 

Originile Instituţiei Ombudsman
Instituţia Ombudsmanului a fost înfiinţată în Suedia, în anul 1809, de către Parlament care a introdus în noua Constituţie Biroul Ombudsmanului Parlamentar, ca instrument care să poată permite Parlamentului să exercite un anumit control asupra exerciţiului puterii de către executiv, prin monitorizarea modului în care autorităţile publice respectă legile.
Dar această idee nu era nouă în 1809. Monarhul absolut Karl al XII-lea a creat în anul 1713 Biroul Ombudsmanului Suprem al Majestăţii Sale. În perioada respectivă, Karl al XII-lea era în Turcia (într-o zonă aflată pe teritoriul Basarabiei de astăzi) de aproape 13 ani, iar în absenţa sa administraţia a devenit neglijentă. Ca urmare, el a reglementat Ombudsmanul Suprem ca fiind reprezentantul său suprem în Suedia. Sarcina acestuia era de a se asigura că judecătorii (mai târziu şi funcţionarii publici în general), acţionau cu respectarea legilor în vigoare şi îşi desfăşurau activitatea în mod corespunzător în alte privinţe. Dacă Ombudsmanul aprecia că aceştia nu îşi îndeplineau sarcinile în mod corespunzător, era abilitat să iniţieze procedurile legale împotriva lor pentru abatere de la sarcinile lor. În anul 1719, Ombudsmanul Suprem a devenit Cancelarul Justiţiei. Acest birou încă mai există şi în prezent, Cancelarul Justiţiei acţionând ca Ombudsman guvernamental. În anul 1766, Parlamentul a ales pentru prima data Cancelarul Justiţiei, dar din 1772 numirea Cancelarului Justiţiei a redevenit o prerogativă regală.
Potrivit Constituţiei din 1809, puterea statului a fost împărţită între rege şi Parlament. Regele numea Cancelarul Justiţiei (cu alte cuvinte, acesta era Ombudsmanul regal), în timp ce Parlamentul numea Ombudsmanul Parlamentar. Principalul scop pentru care a fost înfiinţat a fost pentru a apăra drepturile cetăţenilor prin stabilirea unei agenţii de supervizare complet independentă de executiv. Ca şi Cancelarul Justiţiei, sarcina Ombudsmanului era de a supraveghea aplicarea legilor de către judecători şi funcţionarii publici. Astfel, Constituţia din 1809 prevedea ca Parlamentul să numească în funcţia de Ombudsman Parlamentar o persoană „cunoscută pentru competenţa sa judiciară şi pentru probitatea sa exemplară”. Prin urmare, rolul său era de a veghea asupra protecţiei drepturilor cetăţenilor. De exemplu, printre atribuţiile Ombudsmanului Parlamentar se aflau încurajarea aplicării uniforme a legislaţiei şi clarificarea obscurităţilor legislative. Activitatea sa se desfăşura mai ales sub forma de inspecţii şi anchete. Plângerile au jucat un rol relativ nesemnificativ în perioada de început. În primul secol de existenţă al Ombudsmanului Parlamentar, numărul total de plângeri a fost de aproximativ 8000.
(Sursa: http://www.jo.se/ – The Parliamentary Ombudsmen of Sweden)

Instituţia Ombudsman în lume
Următorul Ombudsman Parlamentar a fost înfiinţat în Finlanda, prin Constituţia din 1919. Ideea a atras atenţia în afara Scandinaviei, după reglementarea Instituției Ombudsman în Danemarca, în anul 1954. După anul 1960, conceptul de Ombudsman s-a răspândit rapid, astfel că în prezent, există în întreaga lume, 218 instituții Ombudsman (Ombudsmani naţionali, regionali, municipali, specializați).

Instituţia de tip Ombudsman s-a dezvoltat în două forme:
1. Ombudsman cu competență generală – tratează toate problemele care decurg din disfuncţionalităţi în administraţie;
2. Ombudsman cu competență specială – specializat într-un anumit domeniu (de exemplu: ombudsman pentru protecţia copilului, ombudsman pentru protecţia consumatorilor, ombudsman pentru servicii financiare, ombudsman pentru egalitate și anti-discriminare, ombudsman pentru persoane cu dizabilităţi, ombudsman pentru armată etc.).

Instituţia Avocatul Poporului

Indiferent de modul şi denumirea sub care instituţia Ombudsman a fost reglementată de către fiecare stat în parte, rolul Ombudsmanului este, în accepțiunea clasică, acela de apărător al drepturilor persoanelor în raporturile acestora cu autorităţile publice, iar mijloacele de exercitare ale acestui mandat general variază de la stat la stat.
Creată prin Constituţia din 1991, revizuită în anul 2003, ca o noutate în viaţa juridico-statală din România, Instituţia Avocatul Poporului a fost înfiinţată practic şi a început să funcţioneze după adoptarea legii sale organice, în anul 1997.
Avocatul Poporului este organizat şi funcţionează în România exercitând un mandat general de apărător al drepturilor şi libertăţilor persoanelor fizice în raporturile acestora în special cu autorităţile publice, valorificând tradiţia şi experienţa clasicului Ombudsman vest-european.

Numit în şedinţa comună a Camerei Deputaţilor şi Senatului, pe o durată de 5 ani, pentru apărarea drepturilor şi libertăţilor persoanelor fizice, Avocatul Poporului, pe durata mandatului său, nu poate îndeplini nici o altă funcţie publică sau privată, cu excepţia funcţiilor didactice din învăţământul superior.
Avocatul Poporului este asistat de adjuncţi, numiţi de către birourile permanente ale Camerei Deputaţilor şi Senatului, specializaţi pe domeniile de activitate stabilite prin Legea nr. 35/1997, republicată. Aceste dispoziţii legale creează premisele creşterii eficienţei activităţii instituţiei Avocatul Poporului şi sunt în concordanţă cu reglementările din alte ţări unde este organizat şi funcţionează Ombudsmanul.
Așezarea instituției Avocatul Poporului în Capitolul IV, Titlul II al Constituției, conferă acesteia trăsături juridice particulare. În aprecierea naturii sale juridice, trebuie observate clarificările legale, care detaliază dispoziţiile constituţionale (art. 2 din Legea nr. 35/1997 privind organizarea și funcționarea instituției Avocatul Poporului, republicată), potrivit cărora:
– este o autoritate publică autonomă şi independentă faţă de orice altă autoritate publică, în condițiile legii;
– în exercitarea atribuțiilor sale, Avocatul Poporului nu se substituie autorităţilor publice;
– Avocatul Poporului nu poate fi supus niciunui mandat imperativ sau reprezentativ;
– nimeni nu îl poate obliga pe Avocatul Poporului să se supună instrucțiunilor sau dispozițiilor sale;
– are buget propriu care face parte integrantă din bugetul de stat;
– Avocatul Poporului şi adjuncţii săi nu răspund juridic pentru opiniile exprimate sau pentru actele pe care le îndeplinesc, cu respectarea legii, în exercitarea atribuţiilor prevăzute de lege.
Toate acestea sunt rezultatul poziției constituționale aparte a instituției și explică de ce, în fapt, Avocatul Poporului răspunde numai în fața Parlamentului, răspundere ce se materializează prin obligația prezentării de rapoarte.
Ele pot conţine recomandări privind modificarea legislaţiei sau măsuri de altă natură pentru ocrotirea drepturilor şi libertăţilor persoanelor. Prin rapoartele speciale înaintate Parlamentului, Avocatul Poporului are ocazia să evidenţieze lipsurile şi disfuncţiile grave din administraţie şi să atragă atenţia publicului asupra acestora.

Birourile permanente ale Camerei Deputaţilor şi Senatului numesc adjuncţii Avocatului Poporului, specializaţi pe domeniile de activitate stabilite prin Legea nr. 35/1997, republicată, cu modificările şi completările ulterioare:
– drepturile omului, egalitate de şanse între bărbaţi şi femei, culte religioase şi minorităţi naţionale;
– drepturile familiei, tinerilor, pensionarilor, persoanelor cu handicap;
– apărarea, protecţia şi promovarea drepturilor copilului;
– armată, justiţie, poliţie, penitenciare;
– proprietate, muncă, protecţie socială, impozite şi taxe;
– prevenirea torturii şi a altor pedepse ori tratamente cu cruzime, inumane sau degradante în locurile de detenţie.
Avocatul Poporului îşi exercită atribuţiile fie din oficiu, fie la cererea persoanelor lezate în drepturile şi libertăţile lor, în limitele stabilite de lege. Constituţia obligă autorităţile publice să asigure Avocatului Poporului sprijinul necesar în exercitarea atribuţiilor sale.
Pentru realizarea rolului său constituţional şi legal, Avocatul Poporului, primeşte, examinează şi soluţionează, în condiţiile legii, petiţiile adresate de orice persoană fizică, fără deosebire de cetăţenie, vârstă, sex, apartenenţă politică sau convingeri religioase.

Petiţiile adresate Avocatului Poporului trebuie formulate în scris şi transmise prin poştă, inclusiv cea electronică, prin telefon, fax, sau direct, prin intermediul audienţelor. Practica a demonstrat că audienţele reprezintă principalul mijloc de dialog cu cetăţenii, utilizat în majoritatea cazurilor, dar şi modalitatea cea mai rapidă prin care se pot identifica clar problemele petiţionarilor, lacunele legislative sau reglementările agresive la adresa drepturilor şi libertăţilor cetăţenilor. Petiţionarul trebuie să dovedească refuzul administraţiei publice de a soluţiona legal cererea. Petiţiile adresate Avocatului Poporului sunt scutite de taxa de timbru.
Pentru soluţionarea problemelor cu care este sesizat, Avocatul Poporului are dreptul de a solicita autorităţii administraţiei publice în cauză, luarea măsurilor ce se cuvin pentru apărarea drepturilor şi libertăţilor persoanelor fizice, precum şi de a sesiza autorităţile publice, ierarhic superioare, în legătură cu lipsa de reacţie a celor somaţi să dispună măsurile necesare.

Avocatul Poporului are dreptul să facă anchete proprii, să ceară autorităţilor administraţiei publice orice informaţii sau documente necesare anchetei, să audieze şi să ia declaraţii de la conducătorii autorităţilor administraţiei publice şi de la orice funcţionar care poate da informaţiile necesare soluţionării petiţiei.
De asemenea, în exercitarea atribuţiilor sale, Avocatul Poporului emite recomandări. Prin recomandările emise, Avocatul Poporului sesizează autorităţile administraţiei publice asupra ilegalităţii actelor sau faptelor administrative. Această modalitate de acţiune exprimă caracterul particular al funcţiei Ombudsmanului; astfel, acesta este puternic nu datorită autorităţii sale sau datorită confruntărilor ori ameninţărilor, ci prin puterea sa persuasivă şi de denunţare publică.
Competenţa Avocatului Poporului în soluţionarea unor petiţii care privesc autoritatea judecătorească se concretizează în posibilitatea sa legală de a se adresa, după caz, ministrului justiţiei, Ministerului Public sau preşedintelui instanţei de judecată, care sunt obligaţi să comunice măsurile luate. Este o modalitate legală prin care Avocatul Poporului poate interveni în situaţiile de birocraţie generate de neaplicarea art. 21 din Constituţie, care a valorificat prevederile art. 6 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi libertăţilor fundamentale privind dreptul părţilor la un proces echitabil şi la soluţionarea cauzei într-un termen rezonabil.
Activitatea Ombudsmanului este complementară cu cea a instanțelor. Spre deosebire de instanțe, Ombudsmanul se bazează pe experiența de a trata plângeri individuale pentru identificarea și raportarea problemelor sistemice din cadrul administrației publice.

Avocatul Poporului se poate implica în controlul de constituţionalitate a legilor şi ordonanţelor, realizat de către Curtea Constituţională. Astfel, Avocatul Poporului poate sesiza Curtea Constituţională cu privire la neconstituţionalitatea legilor adoptate de Parlament, înaintea promulgării acestora de către Preşedintele României; poate ridica în faţa Curţii Constituţionale, excepţii de neconstituţionalitate privind legile şi ordonanţele în vigoare; formulează, la solicitarea Curţii Constituţionale, puncte de vedere la excepţiile de neconstituţionalitate a legilor şi ordonanţelor, care se referă la drepturile şi libertăţile cetăţenilor.
De asemenea, Avocatul Poporului, poate sesiza instanţa competentă de contencios administrativ în temeiul art. 3 din Legea nr. 554/2004 a contenciosului administrativ, cu modificările şi completările ulterioare, precum şi Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie cu recursul în interesul legii, în condiţiile art. 514 din Codul de procedură civilă sau art. 471 din Codul de procedură penală, pentru a se asigura interpretarea şi aplicarea unitară a legii de către toate instanţele judecătoreşti.

Pentru a facilita accesul tuturor cetățenilor, atât din zonele urbane, cât și din zonele rurale, la instituţia Avocatul Poporului, la nivel teritorial au fost înființate 14 birouri, care îşi desfăşoară activitatea pe raza teritorială de competenţă jurisdicţională a curţilor de apel, fiind organizate în: Alba-Iulia, Bacău, Braşov, Constanţa, Cluj-Napoca, Craiova, Galaţi, Iaşi, Oradea, Piteşti, Ploieşti, Suceava, Târgu-Mureş şi Timişoara.

 

FOȘTI AVOCAȚI AI POPORULUI

Skip to content