Acțiune în obligarea UAT comuna Ghimpați, județul Giurgiu, la angajarea unui asistent personal pentru un copil încadrat în grad de handicap grav cu asistent personal, 5 septembrie 2024
Fond: Tribunalul Giurgiu a admis în parte cererea de chemare în judecată formulată de către reclamantele (…), în contradictoriu cu UNITATEA ADMINISTRATIV TERITORIALĂ COMUNA GHIMPAŢI, JUD. GIURGIU prin primar şi cu PRIMARUL COMUNEI GHIMPAŢI, JUD. GIURGIU. Astfel, a constatat refuzul nejustificat al autorităţilor publice pârâte de a-i asigura un asistent personal minorei (…), încadrată în grad de handicap grav, cu asistent personal. Obligă pârâtele la angajarea unui asistent personal care să asigure minorei (…) îngrijirea şi asistenţa de care are nevoie, potrivit Legii 448/2006. Respinge, ca neîntemeiat, capătul de cerere formulat de reclamanta (…), privind obligarea pârâtelor la angajarea sa în funcţia de asistent personal al minorei (…).
Pentru a dispune astfel, instanța a reținut, în esență, următoarele aspecte:
„Ca atare, autoritățile administrației publice locale sunt obligate să dea eficiență opțiunii exercitate de către titularul dreptului potestativ legal, mai ales în condițiile în care reclamanta ###### #######-####### a respectat și formalitatea impusă de prevederile art. 42 alin. 5 din Legea 448/2006, depunând la nivelul D.G.A.S.C. ####### cererea scrisă din data de 31.01.2024 prin care a învederat faptul că solicită acordarea unui asistent personal copilului cu handicap ###### ######### ######. Instanța reține că, atâta timp cât legea nu conferă autorității publice locale niciun drept de apreciere asupra oportunității exprimării opțiunii de către reprezentantul legal al copilului cu handicap, nu poate fi invocat cu succes dreptul de apreciere al Consiliului Local al comunei ######## #### #######, prevăzut în cuprinsul art. 240 din OUG 57/2019 privind Codul administrativ, Legea ######## fiind un act normativ special și derogatoriu față de OUG 57/2019. În aceste condiții, instanța reține că autoritățile administrației publice locale ale comunei ########, #### #######, au refuzat în mod nejustificat să dea curs solicitării reclamantei ###### #######-#######, în calitate de reprezentant legal (părinte) al copilului cu handicap ###### ######### ######, de a-i acorda acesteia din urmă serviciile unui asistent personal. Apărările pârâtei, referitoare la dificultățile bugetare prin care trece unitatea administrativ teritorială, nu pot fi primite de către instanță, cât timp art. 40 alin.1 din Legea ######## instituie o obligație expresă în sarcina autorităților publice locale, de la care nu se poate deroga decât printr-un alt act normativ cu forță de lege: <<Autoritățile administrației publice locale au obligația să prevadă în bugetul local sumele necesare din care se suportă salarizarea, precum și celelalte drepturi cuvenite asistentului personal, potrivit legii. Sumele se asigură în proporție de cel mult 90% de la bugetul de stat, din sume defalcate din taxa pe valoarea adăugată, în baza numărului de beneficiari comunicat de unitățile administrativ-teritoriale>>.” (Extras din Hotarârea nr. 86/2025 pronunțată de Tribunalul Giurgiu, cod RJ 98eg3e55d, https://www.rejust.ro/juris/98eg3e55d)
Hotărârea Tribunalului Giurgiu nu este definitivă.
Recurs: Curtea de Apel București a respins recursul formulat, arătând că „în acelaşi sens este şi art. 40 alin. 1 din Legea nr. 448/2006, potrivit căruia «Autoritățile administrației publice locale au obligația să prevadă în bugetul local sumele necesare din care se suportă salarizarea, precum și celelalte drepturi cuvenite asistentului personal, potrivit legii. Sumele se asigură în proporție de cel mult 90% de la bugetul de stat, din sume defalcate din taxa pe valoarea adăugată, în baza numărului de beneficiari comunicat de unitățile administrativ-teritoriale.». #### urmare, corelativ dreptului persoanei cu handicap de a opta pentru un asistent personal, există obligația autorităților administrației publice locale de a prevedea în bugetul local sumele necesare salarizării acestor asistenți. Nu se poate reține că acest text de lege ar avea ca scop exclusiv stabilirea surselor de finanțare pentru salarizarea asistenților personali, câtă vreme textul vorbește despre obligația de a prevedea în bugetul local astfel de sume – obligație care, presupune, desigur, că sumele prevăzute trebuie să fie suficiente pentru a acoperi necesarul de asistenți personali dintr-o unitate administrativ-teritorială, în acord cu dreptul de opțiune al persoanelor îndreptățite.
De asemenea, potrivit art. 44 din Legea nr. 448/2006, «Autoritățile administrației publice locale prevăzute la art. 43 alin. (2) au obligația: a) de a angaja și salariza asistentul personal al persoanei cu handicap grav, în condițiile prezentei legi; b) de a asigura și garanta plata indemnizației lunare, în cazul în care persoana cu handicap grav sau reprezentantul ei legal a optat pentru aceasta.». Reiese astfel și din aceste prevederi că dreptul de opțiune pentru a primi indemnizația lunară în detrimentul asistentului personal aparține persoanei cu handicap, iar nu organelor administrației publice locale, care nu se pot sustrage de la obligația de a angaja și salariza asistentul personal, alegând, în schimb, să achite persoanei cu handicap indemnizația lunară.
#### de obligațiile instituite prin textele anterior redate, Curtea arată că autoritățile sunt obligate să aloce imediat – mai precis, în termenul de maximum 30 de zile de la data înregistrării cererii stabilit de prevederile art. 39 alin.1 din Legea nr. 448/2006 – fondurile necesare încheierii și executării contractului de muncă al asistentului personal, independent de existența unor astfel de posturi la nivelul direcției de asistență socială și de finanțarea lor corespunzătoare, conform exercițiului bugetar.
Sub acest aspect, Curtea subliniază că nu poate fi permis autorităților publice să nu își îndeplinească anumite obligații legale care le incumbă sub cuvânt că nu sunt suficienți bani la buget pentru îndeplinirea acestor obligații sau că personalul ar fi insuficient. A accepta contrariul ar însemna ca toate drepturile legale ale particularilor să rămână la discreția autorităților administrative, care să le poată suprima după bunul plac și contrar voinței legiuitorului, omițând să prevadă fonduri suficiente în buget sau să asigure personal suficient. În concluzie, chestiuni precum lipsa prevederii unor fonduri în buget sau o organigramă insuficientă nu pot fi niciodată opuse unui particular, atunci când el se prevalează de un drept pe care legea i-l oferă în mod necondiționat, precum în speța de faţă.
Nu pot fi primite criticile recurenţilor fundamentate pe dispoziţiile O.U.G. nr. 57/2019 privind Codul administrativ. Art. 5 lit. j) şi art. 240 din O.U.G. nr. 57/2019 privind Codul administrativ constituie dispoziţii care reglementează cu caracter general autonomia locală, respectiv răspunderea autorităţilor administraţiei publice locale pentru actele administrative pe care le emit, în vreme ce Legea nr. 448/2006 este actul normativ care reglementează specific domeniul drepturilor persoanelor cu handicap şi, corelativ, obligaţiile autorităţilor în această materie. Aşadar, rezultă pentru orice observator rezonabil că raportul dintre O.U.G. nr. 57/2019 privind Codul administrativ şi Legea nr. 448/2006 este cel de la general la special, astfel că prevederile exprese ale art. 42 din Legea nr. 448/2006 nu pot fi înlăturate cu argumentul anteriorităţii acestui act administrativ. În mod suplimentar, Curtea subliniază recurenţilor că aceştia interpretează eronat art. 240 alin. 2 din O.U.G. nr. 57/2019 privind Codul administrativ, potrivit căruia «Aprecierea necesității și oportunitatea adoptării și emiterii actelor administrative aparține exclusiv autorităților deliberative, respectiv executive.». Astfel, prevederile precitate asigură acestor autorităţi o anumită marjă de apreciere, însă dreptul de apreciere semnifică posibilitatea administraţiei de a decide asupra unei atitudini sau acţiuni din mai multe astfel de acţiuni permise de lege, nicidecum dreptul acestora la a eluda prevederi legale clare, care le obligă la adoptarea anumitei conduite.
Lipsite de relevanţă sunt susţinerile privind forţa juridică inferioară a H.G. nr. 427/2001, dat fiind că prima instanţă nu şi-a întemeiat hotărârea pronunţată pe aceste dispoziţii, ci chiar pe cele din Legea nr. 448/2006.
În cele din urmă, împrejurarea că Tribunalul nu a obligat recurenţii la angajarea intimatei ###### ####### ####### în funcţia de asistent personal al minorei, ci numai la a asigura minorei un asistent personal, nu echivalează cu acordarea a altceva decât s-a cerut, ci reprezintă un caz tipic de admitere în parte a acţiunii în contencios administrativ şi obligarea a autorităţii pârâte la o anumită conduită dintre cele solicitate prin acţiune.” (Extras din Hotărârea nr. 1975/28.10.2025, pronunțată de către Curtea de Apel București, Secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal cod RJ e94566557, https://rejust.ro/juris/e94566557).